|
Nascuta in vremuri grele, mama a unsprezece copii, toti la casele lor, Zamfira, bunica mea dinspre mama, tinea pe o polita langa cartile sale de rugaciuni, o carte de bucate. Auzise ea de pe la cucoanele din sat de o moldoveanca ce a scris o carte de bucate si nu s-a lasat pana nu a avut si ea una. Ea iubea sa gateasca, dragoste ce cred ca i-a lasat-o genetic mamei mele, iar ea, la randul ei mie. Statea intr-o casuta atat de simpla formata din doua camere si o tinda, cu podele din lut si lumina de la lampa. Asa a si murit de fapt, la lumina unei lampi. A fost o femeie pe cinste, ce si-a indrumat copiii spre carte. Dintr-un satuc din inima Moldovei i-a trimis la scoli inalte sa-i faca oameni. Si a reusit Zamfira! Tin in mana acum aceasta carte de la ea, tremur si mi-as dori sa ma vada cum incerc sa dau si celorlalti din dragostea ei. |
Iubea sa gateasca, lucru pe care il simt si eu, si iubea sa ne vada fericiti, iar fericirea asta din noi era adusa de lucruri marunte: o cana de apa rece dintr-o fantana, o bucata de paine calda abia scoasa din cuptor, un zambet ... Ne-a invatat sa ne bucuram cu adevarat! In anii '50, cand ea a cumparat cartea, zece din cei unsprezece copii erau deja veniti pe lume. Mama a fost cea din urma nascuta, asa a si ramas cartea la ea, a ramas mezinului familiei. Bunica stia bine sa gateasca, dar vroia sa slefuiasca Harul pe care i l-a lasat Dumenezeu. Magiun ca la ea chiar ca nu am mai mancat la nimeni ... Culegea perjele aproape stafidite, le fierbea pe o plita, intr-o bucatarioara de vara, si cand era bine scurs punea miejii de nuca prajiti, si punea povirla in cani de lut acoperite cu hartie si le lasa intr-o camera la rece. Asa era tinut magiunul de pe un an pe altul ... |
